Fiziologia fricii Studiul fiziologiei și neurochimiei fricii a făcut posibilă o mai bună înțelegere a mecanismelor biologice ale comportamentului uman. Dar activitatea lui de viață este influențată de multe atitudini sociale și culturale, în lumina cărora instinctele programate genetic își pierd semnificația adaptativă sau chiar interferează cu viața. În acest sens, frica, care declanșează reacții de luptă sau fuga care au funcționat bine în perioada evoluției biologice, se dovedește a fi complet inadecvată vieții moderne. Prin urmare, sensul negativ al fricii se manifestă mult mai larg decât cel pozitiv. Poate menține o persoană în tensiune constantă, poate genera îndoială de sine și poate împiedica individul să-și realizeze întregul potențial. Frica împiedică activitatea unei persoane, în unele cazuri o paralizează literalmente, iar o stare cronică de anxietate și frică duce la diferite boli. Totuși, inițial această emoție a apărut în procesul de evoluție ca o apărare a corpului de tot felul de pericole ale vieții primitive. Mai târziu, când omul și-a construit un nou habitat în jurul său (atât tehnogen, cât și social), reacția fricii în multe cazuri a încetat să fie adecvată circumstanțelor. Potrivit antropologilor, formarea omului s-a încheiat cu aproximativ 40 - 50 de mii de ani în urmă. Descriind strămoșii umani, I.P Pavlov a scris: „Activitatea lor nervoasă a fost exprimată în relații de afaceri complet definite cu natura externă, cu alte animale și a fost întotdeauna exprimată în activitatea sistemului muscular. Au trebuit fie să fugă de inamic, fie să lupte cu el.”[1] Prin urmare, nu este de mirare că, ca urmare a selecției naturale, frica a început să declanșeze reacții foarte specifice în corpul uman, contribuind în primul rând la îmbunătățirea alimentării cu sânge a mușchilor și la mobilizarea resurselor energetice ale organismului din vedere, rolul pozitiv al fricii pentru corp, fixat evolutiv în reacțiile noastre, devine clar. În primul rând, frica mobilizează puterea unei persoane pentru o activitate activă, care este adesea necesară într-o situație critică. Acest lucru se întâmplă din cauza eliberării de adrenalină în sânge, care îmbunătățește furnizarea de oxigen și substanțe nutritive către mușchi. Paloarea pielii și frigul din stomac când ești speriat sunt legate de efectele adrenalinei: sângele necesar mușchilor într-un moment de pericol se scurge din piele și din stomac[2]. Toate celelalte reacții care însoțesc frica la oameni și animale au fost, de asemenea, inițial utile: părul înțepenit de groază pe cap trebuia să sperie un potențial inamic, iar așa-numita boală a ursului a redus greutatea corpului și a derutat agresorul. În al doilea rând, frica ajută să ne amintim mai bine evenimentele periculoase sau neplăcute. Studiul amintirilor din copilărie i-a permis psihologului P. Blonsky să afirme că ceea ce provoacă suferință și frică este amintit în mod deosebit de bine, iar durerea și suferința sunt cel mai adesea reproduse tocmai ca frică. Analizând acest fenomen, V.K. Viliunas a scris: „Nu este greu să vedem oportunitatea reproducerii durerii și suferinței sub forma fricii. Frica în legătură cu obiectele care au cauzat durere este utilă prin faptul că încurajează evitarea acestor obiecte în viitor; experimentarea durerii în sine pe baza memoriei ar priva pur și simplu activitatea de evitare de orice sens”[3]. N.K Miller a arătat în experimente că animalele nu numai că învață rapid să evite situațiile care le provoacă frică, dar în astfel de condiții pot reproduce un complex de reacții corespunzătoare. În experimentele sale, șobolanii dintr-un compartiment alb au primit șocuri electrice până când au învățat să deschidă ușa către compartimentul negru alăturat. După ceva timp, când animalele au fost plasate în compartimentul alb, au dat toate semnele fricii chiar și în absența unui stimul dureros. Cu anumite rezerve, putem presupune că șobolanii „s-au speriat” în compartimentul alb; măcar erau semne ale acestei emoții. Astfel, frica este un mijloc unic de cunoaștere a mediului.. 17.